Gabÿ, Tree, Goose

Three poems.

SEPTEMBER 24, 2024

 

Gabÿ

One evening, Adila recalled

her deskmate

in elementary school

who, on the sly during class, would read

adventure novels

and who later

discovered God in her heart,

just as Adila

discovered America

in the way evening falls

and what that looks like from the eighth story

in the summer.

After they finished elementary school,

Adila received letters in which her classmate

informed her

that she had started working at a canning factory

in a seaside town,

though she would’ve preferred one in the foothills,

that she liked sadness,

that seagulls screech like children,

that she had gotten married,

but not to tell anyone,

that winter’s here,

that she discovered God in her heart,

that her sisters,

that her mother, never her father,

that she got hepatitis,

that in front of her hospital room window

a tree was in bloom,

that spring is the most beautiful season,

that she turned 15,

that, look, another summer’s gone by,

that she had trouble finding stamps for a while,

that she got herself a passport,

and so on.

The girl always

ended with her name in quotations,

spelled with a y

and with two dots over the y.

How strange

that of all details these ones

climbed up from the pitch darkness of childhood

and made it here, to the eighth story,

Adila thinks.


Tree

People want to be friendly.

They care about why

you haven’t come by for days

to buy water from the store next to the building,

they invite you over for coffee,

they entice you with crepes

and they promptly lecture you if

you miss yourself.

Moreover,

when they say “tree,”

they assume it always means

the same thing.

And, at the speed of everyday life,

it really does.

But when things start to move

at a much greater speed,

“tree” always means something else.

And you realize that,

in order to say “tree,”

you’d have to say

where it grows,

what kind of leaves it has,

what kind of flowers,

how tall it is,

if anyone’s sitting under it,

the thickness of its trunk,

and so on and so forth…

Not even if you’ve said all this,

not even if you’ve written a novel,

can you claim

that you’ve really said “tree.”

Maybe my deskmate knew

that “tree” can’t be said

and that’s why,

at the end of the letters she’d send me,

she always wrote her name

in quotations, spelled with a y

and with two dots over the y.


Goose

Words are also a province

when it comes to the lively meanings beneath them,

meanings unimaginable there, above.

However

tartine, quasi-unfamiliar, and to handle a relationship

are words spoken with such power

that they yanked up from underneath them

a meaning that made them synonyms.

Though only for me, to be fair.

And the moment when

the unimaginable meaning

broke loose from the swarm of meanings

underneath these words

and climbed up through them to hit its target

right in the center,

namely, me,

tartine, quasi-unfamiliar, and to handle a relationship

stopped being a province.

In contrast with the word “goose.”

You’re a goose,

a man said to me a long time ago,

I was about nineteen.

But his word,

“goose,”

never made it to me,

just as the man didn’t either.

As if they never existed.

Neither him

nor his word, “goose.”

Not even as a provincial in a province.

Gabÿ

Adila și-a amintit într-o seară

de colega ei de bancă

din generală,

care citea pe furiș, în timpul orelor,

romane de aventuri

și care mai tîrziu

l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa,

așa cum Adila

a descoperit America

în felul cum se face seară

și cum se vede asta de la etajul opt,

vara.

După ce au terminat școala generală,

Adila a primit scrisori în care colega ei

o anunța

că s-a angajat la o fabrică de conserve

dintr-un oraș de la malul mării,

deși ar fi preferat un oraș de la poalele muntelui,

că-i place tristețea,

că pescărușii țipă ca niște copii,

că s-a măritat,

dar să nu mai spună asta nimănui,

că a venit iarna,

că l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa,

că surorile ei,

că mama ei, niciodată tatăl ei

că a făcut hepatită,

că în fața ferestrei salonului unde a fost internată

era un copac înflorit,

că primăvara e cel mai frumos anotimp,

că a împlinit 15 ani,

că, uite, a mai trecut o vară,

că multă vreme nu a găsit timbre în oraș,

că și-a făcut pașaport

și așa mai departe.

Întotdeauna fata

își scria la sfîrșit numele în ghilimele,

cu y la urmă

și cu două puncte deasupra lui y.

Ce curios

că tocmai aceste amănunte

au urcat din bezna copilăriei

pînă aici, la etajul opt,

se gîndește Adila.


Copac

Oamenii vor să fie prietenoși.

Îi interesează de ce

n-ai trecut zile-n șir

să-ți iei apă de la magazinul de lîngă bloc,

te invită la o cafea,

te îmbie cu clătite

și te apostrofează prompt dacă

ți-e dor de tine însuți.

În plus,

cînd ei spun „copac”,

au impresia că asta înseamnă întotdeauna

același lucru.

Și, la viteza vieții de zi cu zi,

chiar înseamnă.

Dar cînd lucrurile încep să prindă

o viteză mult mai mare,

„copac” înseamnă mereu altceva.

Și îți dai seama că,

pentru a spune „copac”,

ar trebui să spui

unde crește,

ce fel de frunze are,

ce fel de flori,

cît e de înalt,

dacă stă cineva sub el,

cît de gros are trunchiul,

și cîte și mai cîte…

Nici dac-ai spus toate astea,

nici măcar dacă ai scris un roman,

nu te poți lăuda

c-ai spus într-adevăr „copac”.

Poate colega mea de bancă știa

că nu se poate spune „copac”

și de-aceea,

în finalul scrisorilor pe care mi le trimitea,

își scria întotdeauna numele

în ghilimele, cu y la urmă

și cu două puncte deasupra lui y.


Gîscă

Și cuvintele sînt o provincie

vizavi de sensurile pline de viață de sub ele,

sensuri nebănuite acolo, deasupra.

Însă

tartină, cvasinecunoscută și a gestiona o relație

sînt cuvinte rostite cu atîta putere,

încît au smuls de sub ele

un sens care le-a făcut sinonime.

Pentru mine doar, ce-i drept.

Și-n clipa-n care

sensul nebănuit

s-a desprins din colcăiala de sensuri

de sub cuvintele astea

și a urcat în ele atingîndu-și ținta

din plin,

adică pe mine,

tartină, cvasinecunoscută și a gestiona o relație

au încetat să mai fie o provincie.

Spre deosebire de cuvîntul „gîscă”.

Ești o gîscă,

mi-a spus de mult un bărbat,

aveam vreo nouăsprezece ani.

Dar cuvîntul lui,

„gîscă”,

n-a ajuns la mine,

cum nici bărbatul acela.

Ca și cum nu existau.

Nici el

și nici cuvîntul lui, „gîscă”.

Nici măcar ca un provincial în provincie.

 

Excerpted from Cigarettes Until Tomorrow (Two Lines Press, September 24, 2024).


Published in “Issue 20: Lessons” of The Dial

Adela Greceanu (Tr. Monica Cure)

ADELA GRECEANU is the author of four full-length poetry collections. Her book Și cuvintele sînt o provincie (Words are also a province) won the 2014 Observator Cultural Poetry Prize, the top literary distinction in Romania, and in 2021, a volume of her collected works was published in the prestigious Cartier Press contemporary poetry series. Greceanu has also published a novel and short stories.

Follow Adela on X

MONICA CURE is a Romanian-American poet, translator, and dialogue specialist. She won the 2023 Oxford-Weidenfeld prize for her translation of Liliana Corobca’s novel The Censor's Notebook. Her poetry translations have appeared in journals such as Kenyon Review, Asymptote, and Modern Poetry in Translation. Her own poems have appeared in Plume, RHINO, Boston Review, and elsewhere. She is currently based in Bucharest.

Follow Monica on X

Previous
Previous

The Toxic Legacy of the French Banana

Next
Next

The World’s Hot Springs